28 septembrie 2014

„Dacă ne ține așa, fugim cu toții”

M-am decis ca, în fiecare duminică, un articol de pe blog să fie dedicat jurnaliștilor care au scris despre cele mai mișto, cele mai ciudate, dar și cele mai dure experiențe pe care le-au trăit. De când se potcovea puricele și până azi. Pentru început, se ia la puricat cartea lui Felix Brunea Fox, „Reportajele mele 1927 - 1938.

Prima întîlnire


Aveau, toți, aceeași mască sleită: pomeții umflați, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectați, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo cincisprezece ani exhiba o față terifiantă, sîngerie, numai buze lustruite, ca o farfurie cu smeură. Acest chip umflat (așa denumită forma leonine” a leprei) era parcelat de zeci de brazde adînci săpate parcă cu briceagul. 

Dinspre lazaret și-au făcut apariția patru femei. Una din ele, foarte tînără. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună parte a feții albesc pete văroase, semnele cornice ale leprei. Celelalte două, peste gîtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atîtea pojghițe de cărămidă, poartă – incorigibilă cochetărie sau camuflaj – o zgărdiță de mărgele. Le salut. Femeile îmi mulțumesc cu un zîmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate! Dar de ce țin toți și toate mîinile la piept, ascunse? Sau la spate? De ce le feresc de obiectivul fotografic, de ochii noștri? 

Cel mai bătrîn din ei – mai tîrziu îi voi cunoaște numele – îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Credeam că ține pumnii strînși. M-am înșelat. Îi lipsesc degetele. Au căzut fără durere, desprinse de lepră, ca niște fructe putrede. Mîna, insensibilă – forma anesteziantă a maladiei – atîrnă inutilă. Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă, ca o labă, și încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut și ele ca niște nasturi cu ața putredă. O femeie are divina inspirație să întrerupă cu o vorbă coșmarul.

- Ai venit ca să ne vezi pe noi?

  Răsuflu ușurat.
- Da, am venit să vă ajutăm – i-am răspuns.

                                                  *
Am reușit să-i fac să vorbească. Anevoie cîștigi încrederea unor oameni pe care societatea i-a scos fără milă din rîndurile ei. E grea sarcina de a învinge la acești năpăstuiți fobia lumii sănătoase, lume care-i ține la distanță cu ciomagul, cu pușca jandarmului, cu restricțiuni tot atît de inexorabile ca o barieră de sîrmă ghimpată. Vom reveni cînd vom descrie traiul lor și azilul, pe care l-am vizitat a doua zi în tovărășia medicilor Tuchel și Șiscoschi, noul conducător al leprozeriei, aratînd cauzele care au întețit nemulțumirile, sporind și mai amarnic restriștea ce-i izolează de lumea de dincolo de lazaret. Grupul era în număr de cincisprezece, bărbați și femei. Restul, până la cincizeci și unu refuzase să ne iasă în întâmpinare. Nici nu i-am vazut până a doua zi, când am revenit cu medicii. 

De ce să iasă afară? De alde domni de ăștia s-au mai brodit pe aici. Nici n-au catadicsit să coboare din automobile. S-au uitat la ei prin fereastra mașinii și peste cîteva minute au sbughit-o. Dacă au venit special pentru dînșii, apoi să coboare, să vină înăuntru. La început, cei cincisprezece n-au manifestat vreun interes pentru prezența noastră, ba chiar puțină iritare. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am lăsat să creadă că avem o misiune administrativă, că am venit să anchetam plîngerile lor.

Care nu mi-a fost mirarea cînd, reușind să-i îmbunez, am aflat că o bună parte sînt originari din Oltenia. Ceilalți, din satele din jur. Am descris fantastica lor înfățișare. Nu mai insist. Toți mi s-au plîns de mizeria groaznică pe care o îndură. Astfel, Gheorghe Neagu, de fel din Teleorman, în vîrstă de 21 ani, răzbit de foame și suferințe, a fugit din lazaret împreună cu alți nouă! Despre evadarea lor s-a alarmat Ministerul Sănătății. Neagu e singurul care s-a întors.

- Am fost acasă să-mi văd familia și să mănânc și eu o mîncare mai bună. Am plecat cu trenul…Aci sînt din toamnă. Dacă ne ține așa, fugim cu toții! I-am spus și jandarmului care venise să mă ridice: Mă Stănică, i-am spus, - e dintr-un sat vecin și ne jucam împreună cînd eram copii – mă Stănică, ce crimă am făcut să mă arestezi? Ce crimă, mă Stanică? – Nimic, frate Gheorghiță, nimic. Ordin de la medic, frate Gheorghiță! Și l-a pălit plînsul pe Stănică. Mi-a întins mîna, da’ m-am făcut că n-o văd. Ințelegi mata…

Zamfir Giolea din comuna Bârca, tot Teleorman, e de patru ani aici. Are douăzeci și doi de ani.
- Domnule, ne hrănește mai rău ca pe cîini. Numai de trei ori pe săptămână ni se dă o bucățică de carne. Altminteri numai borș de două ori pe zi, o zeamă chioară, făcută cu apă glodoasă. Că puțu-i nesleit de ani și-i numai viermi.

    Ion V. Alexie din Rîmnicu-Vîlcea, în vîrstă de treizeci de ani, e diplomatul” și mandatarul bolnavilor. El scrie reclamațiile, el face gură la autoritățile din regiune, el e cel care a fost prins în gara Galați, tocmai cînd se pregătea să ia trenul ca să se ducă cu jalbele la București. E singurul îmbrăcat curățel. A fost vătăjel la un moșier si tot boierul l-a denunțat prefecturii când a aflat că e lovit”, vorba nefericitului, de guba vie”.

- Notează domnule, că de trei luni nu mai avem ulei de injecție. Nici morfină, cînd ne svîrcolim de dureri. Zic că nu e bine să ne învârtim cu morfina. Să ne dea altceva. Aia de la centru țin cu tot dinadinsul să ne desfacem bucată cu bucată, pe cîmp. Nu avem pansamente. Ne curățăm rănile cu lîna murdară de la oi și le legăm cu cîrpe găsite. Nu se îngrijește nimeni de noi…Sîntem lăsați de capul nostru, așa că, să nu vă prindă mirarea cînd ne-om lua tălpășița cu toții! Nu vrem să speriem pe nimeni. Știm că boala noastră se ia ușor și că dacă am fost aduși aici e ca să ne facem bine, ca oamenii. Cu nădejdea asta stăm aici mai rău ca pustinicii. De aceea, voi oamenii sănătoși care umblați liberi și vă bucurați de viață, îndurați-vă de noi, nefericiții. Scrieți despre noi la gazete, nu ne uitați cum ne-ați uitat pînă acum.
  

Același lucru mi-au spus și femeile Sofia Timofti din Sulina, de opt ani pensionara” leprozeriei, Maria Popovici din județul Brăila, care n-a împlinit douăzeci și cinci de ani, Maria Costenco, care a trecut de cincizeci, Caterina Toropea din Gorj și bărbații Ion N. Marin (20 de ani) din Vîlcea, Ion Coțofană (27 ani) din Mehedinți și de opt ani aici, frații Cătălin (cel mic nu are cincisprezece ani) tot din Mehedinți. Si alții.”

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu